Multumesc, Martha!
joi, 19 februarie 2015
luni, 9 februarie 2015
Z 369
GRI
O zi de luni terna. Eu ar trebui sa ma pregatesc de vacanta insa, cum unde merg eu este zapada... nu ma prea mobilizez. Lucruri groase... bagaje multe si grele... in fine, pozitivez caci este vorba despre VACANTA!
Postul este ca si venit! Saptamana asta se manaca inca branza si oua, asa ca, azi cred ca voi face - pentru cina - o Lasagne vegetariana si cam atat.
Maine... Dar, vorba bunicului meu, "sa traim noi pana maine si vom vedea!"
O saptamana binecuvantata!
ÎN SĂPTĂMÂNA LĂSATULUI SEC DE CARNE
Evanghelia de la Marcu 9: 1- 11
In vremea aceea, când s'au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe şi Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis pe doi din ucenicii Săi şi le-a zis: „Mergeţi în satul care este în faţa voastră şi, intrând în el, îndată veţi afla un mânz legat, pe care nici un om n'a şezut până acum. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceţi aceasta?, spuneţi-i: Domnul are trebuinţă de el. Şi îndată îl va trimite aici“. Deci s'au dus şi au găsit mânzul legat la drum în faţa unei porţi şi l-au dezlegat. Şi unii din cei ce şedeau acolo le-au zis: „Ce faceţi, de ce dezlegaţi mânzul?“ Iar ei le-au răspuns aşa cum le spusese Iisus; şi aceia i-au lăsat. Şi au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus hainele pe mânz şi Iisus a şezut deasupra. Şi mulţi îşi aşterneau hainele'n cale, iar alţii aşterneau ramuri tăiate din câmp. Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau în urmă strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!“ Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu; şi după ce S'a uitat la toate de jur-împrejur, fiind vremea spre seară a ieşit spre Betania împreună cu cei doisprezece.
O zi de luni terna. Eu ar trebui sa ma pregatesc de vacanta insa, cum unde merg eu este zapada... nu ma prea mobilizez. Lucruri groase... bagaje multe si grele... in fine, pozitivez caci este vorba despre VACANTA!
Postul este ca si venit! Saptamana asta se manaca inca branza si oua, asa ca, azi cred ca voi face - pentru cina - o Lasagne vegetariana si cam atat.
Maine... Dar, vorba bunicului meu, "sa traim noi pana maine si vom vedea!"
O saptamana binecuvantata!
ÎN SĂPTĂMÂNA LĂSATULUI SEC DE CARNE
Evanghelia de la Marcu 9: 1- 11
In vremea aceea, când s'au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe şi Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis pe doi din ucenicii Săi şi le-a zis: „Mergeţi în satul care este în faţa voastră şi, intrând în el, îndată veţi afla un mânz legat, pe care nici un om n'a şezut până acum. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceţi aceasta?, spuneţi-i: Domnul are trebuinţă de el. Şi îndată îl va trimite aici“. Deci s'au dus şi au găsit mânzul legat la drum în faţa unei porţi şi l-au dezlegat. Şi unii din cei ce şedeau acolo le-au zis: „Ce faceţi, de ce dezlegaţi mânzul?“ Iar ei le-au răspuns aşa cum le spusese Iisus; şi aceia i-au lăsat. Şi au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus hainele pe mânz şi Iisus a şezut deasupra. Şi mulţi îşi aşterneau hainele'n cale, iar alţii aşterneau ramuri tăiate din câmp. Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau în urmă strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!“ Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu; şi după ce S'a uitat la toate de jur-împrejur, fiind vremea spre seară a ieşit spre Betania împreună cu cei doisprezece.
duminică, 8 februarie 2015
Z 368
ANIVERSAREA BLOGULUI DUHOVNICESC/ DUMINECA FIULUI RISIPITOR
Exact acum un an, incepeam sa-mi numar zilele, intr-un jurnal! Si asa s-a nascut acest blog.
El e un loc special pentru mine si, chiar daca nu e in... trend, este felul meu de a ma indumnezei.
Mi-e bine aici, ma redresez, ma ajut sa nu uit sa dau slava Celui care nu ma paraseste nici o secunda!
Si, deloc intamplator, azi le sarbatorim pe cele doua surori ale Noului Testament - MARTHA SI MARIA - care l-au slujit cu vrednicie pe Mantuitorul Hristos.
La multi ani, draga mea prietena, Martha, insotitoarea mea in vreme de nevoie!
Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. Ap. I Corinteni 6, 12-20
Ev. Luca 15, 11-32
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
"Aşadar, meditând la Evanghelia de astăzi, ar trebui să ne preocupe şi tema fiului celui mare, pentru că poate fi şi tema noastră, a celor care suntem corecţi, a celor cuminţi, pe care ne paşte riscul suficienţei în corectitudine.
În primul rând este tema noastră, a slujitorilor, a celor care suntem deja „în casă“, obişnuiţi cu Sfintele Taine, obişnuiţi cu păcătoşii care pleacă sau vin la Tatăl. Oare nu îi judecăm pe oameni asemenea fiului celui mare? Sau, mai grav, ne punem prea rar problema că ar trebui noi înşine să ne întoarcem la Dumnezeu, chiar dacă suntem aparent aproape de El? Sau ne considerăm deja asiguraţi din acest punct de vedere?! Câtă bucurie simţim noi înşine când slujim Sfânta Liturghie alături de oameni care poate au greşit, dar au venit să fie împreună cu noi la Ospăţul Tatălui?
Nici cei care nu poartă sarcina slujirii la Sfântul Altar nu sunt feriţi de aceste riscuri, pentru că de multe ori nu li se potriveşte numai imaginea fiului risipitor, ci şi chipul fiului celui mare din această Evanghelie. Foarte mulţi oameni cred în Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui: se roagă, postesc, participă la sfintele slujbe, fac chiar milostenie, însă nu fac toate aceste lucruri cu bucurie. În corectitudinea şi cuminţenia lor, au multiple limitări şi frustrări, care se verifică îndeosebi în felul în care se raportează la celălalt, mai ales când acesta e păcătos. Eşti cuminte, dar permanent cu ochii aţintiţi la păcatele altora, suferind chiar pentru faptul că Dumnezeu îi iartă şi pe aceştia.
Poate că tu, cel cuminte, eşti aşa pentru că nu ai avut curajul să fii altfel. Nu ai avut curajul să ceri un ied şi să te veseleşti cu prietenii, aşa cum fratele cel mare îi reproşează tatălui din Evanghelie. S-ar fi îndulcit şi el, dar nu a avut curajul să ceară.
Cum depăşim această stare de lipsă a bucuriei în trăirea credinţei şi de permanentă invidie faţă de celălalt?
Primul pas e să ne gândim dacă suntem sau nu în această situaţie. Să ne dăm seama de propria sărăcie sufletească, de faptul că suntem credincioşi, dar ne lipsim de ceva extraordinar, care, aşa cum ne demonstrează Evanghelia, contează enorm înaintea lui Dumnezeu. Nu poţi accede către comuniunea cu Dumnezeu dacă nu-ţi doreşti acest lucru cu bucurie, dacă priveşti numai în pământ şi niciodată către cer, dacă eşti victima propriei tale libertăţi de a nu te bucura de tine şi de celălalt.
Omul care îşi dă seama de o asemenea lipsă trăieşte, de fapt, un fel de „venire în sine“ a fratelui celui mare, fără de care nu e posibil un final fericit al pildei de astăzi.
Dumnezeu ne oferă în această Duminică şansa de a realiza în ce stare ne aflăm, de a ne bucura cu adevărat că suntem în Biserică, de a ne bucura când cei de lângă noi se întorc la credinţă şi de a nu trăi în mod egoist, cu limitări care decurg din forme de corectitudine omenească, aducătoare de suferinţă şi micime sufletească."pr. asist. dr. Silviu Tudose "Ziarul Lumina"
Exact acum un an, incepeam sa-mi numar zilele, intr-un jurnal! Si asa s-a nascut acest blog.
El e un loc special pentru mine si, chiar daca nu e in... trend, este felul meu de a ma indumnezei.
Mi-e bine aici, ma redresez, ma ajut sa nu uit sa dau slava Celui care nu ma paraseste nici o secunda!
Si, deloc intamplator, azi le sarbatorim pe cele doua surori ale Noului Testament - MARTHA SI MARIA - care l-au slujit cu vrednicie pe Mantuitorul Hristos.
La multi ani, draga mea prietena, Martha, insotitoarea mea in vreme de nevoie!
Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. Ap. I Corinteni 6, 12-20
Ev. Luca 15, 11-32
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
"Aşadar, meditând la Evanghelia de astăzi, ar trebui să ne preocupe şi tema fiului celui mare, pentru că poate fi şi tema noastră, a celor care suntem corecţi, a celor cuminţi, pe care ne paşte riscul suficienţei în corectitudine.
În primul rând este tema noastră, a slujitorilor, a celor care suntem deja „în casă“, obişnuiţi cu Sfintele Taine, obişnuiţi cu păcătoşii care pleacă sau vin la Tatăl. Oare nu îi judecăm pe oameni asemenea fiului celui mare? Sau, mai grav, ne punem prea rar problema că ar trebui noi înşine să ne întoarcem la Dumnezeu, chiar dacă suntem aparent aproape de El? Sau ne considerăm deja asiguraţi din acest punct de vedere?! Câtă bucurie simţim noi înşine când slujim Sfânta Liturghie alături de oameni care poate au greşit, dar au venit să fie împreună cu noi la Ospăţul Tatălui?
Nici cei care nu poartă sarcina slujirii la Sfântul Altar nu sunt feriţi de aceste riscuri, pentru că de multe ori nu li se potriveşte numai imaginea fiului risipitor, ci şi chipul fiului celui mare din această Evanghelie. Foarte mulţi oameni cred în Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui: se roagă, postesc, participă la sfintele slujbe, fac chiar milostenie, însă nu fac toate aceste lucruri cu bucurie. În corectitudinea şi cuminţenia lor, au multiple limitări şi frustrări, care se verifică îndeosebi în felul în care se raportează la celălalt, mai ales când acesta e păcătos. Eşti cuminte, dar permanent cu ochii aţintiţi la păcatele altora, suferind chiar pentru faptul că Dumnezeu îi iartă şi pe aceştia.
Poate că tu, cel cuminte, eşti aşa pentru că nu ai avut curajul să fii altfel. Nu ai avut curajul să ceri un ied şi să te veseleşti cu prietenii, aşa cum fratele cel mare îi reproşează tatălui din Evanghelie. S-ar fi îndulcit şi el, dar nu a avut curajul să ceară.
Cum depăşim această stare de lipsă a bucuriei în trăirea credinţei şi de permanentă invidie faţă de celălalt?
Primul pas e să ne gândim dacă suntem sau nu în această situaţie. Să ne dăm seama de propria sărăcie sufletească, de faptul că suntem credincioşi, dar ne lipsim de ceva extraordinar, care, aşa cum ne demonstrează Evanghelia, contează enorm înaintea lui Dumnezeu. Nu poţi accede către comuniunea cu Dumnezeu dacă nu-ţi doreşti acest lucru cu bucurie, dacă priveşti numai în pământ şi niciodată către cer, dacă eşti victima propriei tale libertăţi de a nu te bucura de tine şi de celălalt.
Omul care îşi dă seama de o asemenea lipsă trăieşte, de fapt, un fel de „venire în sine“ a fratelui celui mare, fără de care nu e posibil un final fericit al pildei de astăzi.
Dumnezeu ne oferă în această Duminică şansa de a realiza în ce stare ne aflăm, de a ne bucura cu adevărat că suntem în Biserică, de a ne bucura când cei de lângă noi se întorc la credinţă şi de a nu trăi în mod egoist, cu limitări care decurg din forme de corectitudine omenească, aducătoare de suferinţă şi micime sufletească."pr. asist. dr. Silviu Tudose "Ziarul Lumina"
sâmbătă, 7 februarie 2015
Z 367
"Zicând: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, Totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere.
Şi a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? Luca 18: 2- 8
Când va veni Domnul nostru Iisus Hristos, câtă credinţă va găsi pe pământ?“ Venirea Domnului Iisus Hristos va fi un fapt real, iar acest lucru va avea loc atunci când hotărăşte Dumnezeu. Nimeni nu ştie timpul venirii, însă cu siguranţă Domnul Hristos va veni. Iar când va veni, ce fel de suflete şi ce fel de credinţă va găsi? Cei care iubesc pe Mântuitorul pot uşor constata că există o preocupare constantă şi tot mai evidentă a unora de a estompa şi marginaliza dorinţa legitimă şi firească de a ne manifesta credinţa în Domnul Hristos şi de a împlini poruncile Sale. Parcă mai mult ca oricând, omul este îndemnat să se înstrăineze de Dumnezeu prin mijloace care mai de care mai subtile şi mai distructive. "Lumea de astăzi nu mai are timp pentru suflet, pentru cruce şi Înviere. Jertfa şi smerenia crucii sunt uitate sau deformate. Lumina Învierii nu mai este dorită de cei care caută vicleana fericire a păcatelor şi a dezumanizării. Va veni Domnul Hristos! Cum ne va găsi?" (Pr. Dumitru Păduraru). |
vineri, 6 februarie 2015
Z 366
Un an + o zi
Iarna pariziana inseamna -1°C!
La inceput am ras, acum... ma zgribulesc!
Azi am facut de toate. Incep sa ma pregatesc de o bine-meritata vacanta.
Nadajduiesc sa fie o calatorie binecuvantata de Bunul Dumnezeu!
Iarna pariziana inseamna -1°C!
La inceput am ras, acum... ma zgribulesc!
Azi am facut de toate. Incep sa ma pregatesc de o bine-meritata vacanta.
Nadajduiesc sa fie o calatorie binecuvantata de Bunul Dumnezeu!
joi, 5 februarie 2015
ANIVERSARE - ZIUA 365
UN AN!
Azi "aniversez", daca pot spune asa, un an de cand am aflat ca am pentru a doua oara cancer! Si o fac cu analizele in mana, bune, de data asta!
Gasesc ca timpul a trecut extrem de repede, desi am trecut prin:
Daca nu le-as fi scris, in parte, in acest jurnal, nici nu as mai fi stiut ca le-am trait! Si apoi, in afara faptului ca am supravietuit, nici nu mai conteaza altceva!
In astfel de situatii sunt lucruri care merg foarte bine, altele mai putin bine, altele chiar prost! Eu as zice ca, una peste alta... am iesit bine. Pana azi. :)
Ce va fi mai departe... doar Domnul stie!
Lui ii multumesc pentru ca mi-a dat o putere speciala, pe care nici nu banuiam ca o posed.
Fara sa ma gandesc cu bucurie ca boala mea o pot da jertfa, jertfa cu care ii eram datoare Domnului, as fi incremenit in depresie de disperare.
Tuturor celor care ajung pe acest blog si cauta curaj in lupta cu aceasta boala, le-am oferit aici felul meu de a o purta.
Stiu ca nu toata lumea poate sa vada necazurile si neputintele ca pe un pasaport pentru viata vesnica, cum stiu ca foarte multi nici nu cred in asa ceva!
Disperarea insa ne duce oricum undeva, uneori in directia buna, alteori in cea care ne pierde!
"Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?" Marcu 8/36
Alegerea desigur ne apartine!
Multumesc inca o data tuturor celor care mi-au fost alaturi, celor care m-au sustinut cu rugaciuni temeinice si insistente, celor care au gasit ceva bun in experienta mea, ca si celor care au considerat-o pura indiscretie!
Fiecare face cum crede si liberi suntem!
Nadajduiesc ca Dumnezeu sa-i lumineze pe doctori si sa le descopere secretul vindecarii acestei boli, care ne fura din mijlocul celor dragi, pe unii dintre noi mult prea devreme!
Maine va fi inmormantat un nepot al meu, sportiv, barbat in toata puterea, care abia trecuse de 40 de ani si implinise un an de casatorie!
Disparitia lui m-a facut sa ma gandesc la propriile mele micimi. Cand mi-a murit sotul, priveam in jur si ma intrebam, cu manie uneori, "de ce el si nu altii?"!
Si iata, dupa acesti ani de suferinta, am ajuns sa ma intreb:
"De ce Bogdan si nu eu!"
Verisoara mea... care-si plange azi copilul, oare traieste aceeasi nedumerire, considerand nedrept ca baiatul ei sa piara si o pensionara ca mine, care a apucat sa cunoasca viata in aspectele ei frumoase, sa supravietuiasca?
Daca nu, inseamna ca e cu mult mai buna decat mine, cea de acum 10 ani!
Si-mi plec capul, smerita!
Fiecare din noi are o durere legata de aceasta boala, daca nu mai multe, dar, asa nenorocita cum e, prin ea invatam o seama de lucruri importante pentru noi si sufletele noastre!
Multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dezvaluit, despre mine si despre altii, pe parcursul acestei experiente, pentru felul in care mi-a modelat sufletul!
Tu, Doamne, care privesti in sufletele noastre si ne stii gandurile cele tainice, cerceteaza-ma, auzi-ma si ma miluieste!
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.
Azi "aniversez", daca pot spune asa, un an de cand am aflat ca am pentru a doua oara cancer! Si o fac cu analizele in mana, bune, de data asta!
Gasesc ca timpul a trecut extrem de repede, desi am trecut prin:
- investigatii
- operatie
- implantarea unei camere speciale pentru perfuzie
- chimioterapie
- extragerea camerei implantate
- radioterapie
Daca nu le-as fi scris, in parte, in acest jurnal, nici nu as mai fi stiut ca le-am trait! Si apoi, in afara faptului ca am supravietuit, nici nu mai conteaza altceva!
In astfel de situatii sunt lucruri care merg foarte bine, altele mai putin bine, altele chiar prost! Eu as zice ca, una peste alta... am iesit bine. Pana azi. :)
Ce va fi mai departe... doar Domnul stie!
Lui ii multumesc pentru ca mi-a dat o putere speciala, pe care nici nu banuiam ca o posed.
Fara sa ma gandesc cu bucurie ca boala mea o pot da jertfa, jertfa cu care ii eram datoare Domnului, as fi incremenit in depresie de disperare.
Tuturor celor care ajung pe acest blog si cauta curaj in lupta cu aceasta boala, le-am oferit aici felul meu de a o purta.
Stiu ca nu toata lumea poate sa vada necazurile si neputintele ca pe un pasaport pentru viata vesnica, cum stiu ca foarte multi nici nu cred in asa ceva!
Disperarea insa ne duce oricum undeva, uneori in directia buna, alteori in cea care ne pierde!
"Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?" Marcu 8/36
Alegerea desigur ne apartine!
Multumesc inca o data tuturor celor care mi-au fost alaturi, celor care m-au sustinut cu rugaciuni temeinice si insistente, celor care au gasit ceva bun in experienta mea, ca si celor care au considerat-o pura indiscretie!
Fiecare face cum crede si liberi suntem!
Nadajduiesc ca Dumnezeu sa-i lumineze pe doctori si sa le descopere secretul vindecarii acestei boli, care ne fura din mijlocul celor dragi, pe unii dintre noi mult prea devreme!
Maine va fi inmormantat un nepot al meu, sportiv, barbat in toata puterea, care abia trecuse de 40 de ani si implinise un an de casatorie!
Disparitia lui m-a facut sa ma gandesc la propriile mele micimi. Cand mi-a murit sotul, priveam in jur si ma intrebam, cu manie uneori, "de ce el si nu altii?"!
Si iata, dupa acesti ani de suferinta, am ajuns sa ma intreb:
"De ce Bogdan si nu eu!"
Verisoara mea... care-si plange azi copilul, oare traieste aceeasi nedumerire, considerand nedrept ca baiatul ei sa piara si o pensionara ca mine, care a apucat sa cunoasca viata in aspectele ei frumoase, sa supravietuiasca?
Daca nu, inseamna ca e cu mult mai buna decat mine, cea de acum 10 ani!
Si-mi plec capul, smerita!
Fiecare din noi are o durere legata de aceasta boala, daca nu mai multe, dar, asa nenorocita cum e, prin ea invatam o seama de lucruri importante pentru noi si sufletele noastre!
Multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dezvaluit, despre mine si despre altii, pe parcursul acestei experiente, pentru felul in care mi-a modelat sufletul!
Tu, Doamne, care privesti in sufletele noastre si ne stii gandurile cele tainice, cerceteaza-ma, auzi-ma si ma miluieste!
Dupa un an, lumeste ma gasesc mult imbatranita, nauca,
subrezita, zguduita, dar duhovniseste... sufletul meu e linistit!
subrezita, zguduita, dar duhovniseste... sufletul meu e linistit!
Stiu ca e tot mai dificil sa tin drumul drept, pe calea cea stramta a mantuirii, ca in orice clipa pot cadea din pricina mandriei, a increderii in merite pe care mi le-as putea acorda mie, in vreme ce totul vine doar de la Tine, ori , pur si simplu, din pricina uitarii omenesti. Totusi, cu toata umilinta de care sunt eu capabila, azi nu pot sa nu observ cum, in toata nefericirea mea, Tu m-ai imbogatit!
Si pentru asta... nu am zile destule, nici gura, nici cuvinte, spre a-Ti multumi!
Urmand sfatul Mantuitorului... nu-mi ramane decat sa privighez, ca nu cumva sa pierd toate cate mi le-ai daruit spre miluirea sufletului meu!
Slava Tie, Doamne, slava Tie!
Urmand sfatul Mantuitorului... nu-mi ramane decat sa privighez, ca nu cumva sa pierd toate cate mi le-ai daruit spre miluirea sufletului meu!
Slava Tie, Doamne, slava Tie!
Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi când va veni ziua aceea. Este tocmai ca un om care a plecat departe şi, lăsându-şi casa, a dat slujitorilor săi puterea, fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Privegheaţi, dar, căci nu ştiţi când va veni stăpânul casei: seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa; ca nu cumva, venind fără de veste, să vă afle dormind. Iar cele ce vă spun vouă, le spun tuturor: privegheaţi!
Şi după două zile erau Paştile şi azimile, iar căpeteniile preoţilor şi cărturarii căutau cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug, ca să-L omoare. Dar ziceau: nu în timpul praznicului, ca să nu fie tulburare în popor. Ev. Marcu 13, 31-37; 14, 1-2
Şi după două zile erau Paştile şi azimile, iar căpeteniile preoţilor şi cărturarii căutau cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug, ca să-L omoare. Dar ziceau: nu în timpul praznicului, ca să nu fie tulburare în popor. Ev. Marcu 13, 31-37; 14, 1-2
miercuri, 4 februarie 2015
Z 364
SOARE
Ziua s-a lungit si, cand e soare... desi e frig, oricum e muuult mai bine!
Multumesc, Doamne!
4 Februarie - Ziua de lupta impotriva cancerului
"Cancerul este o maladie ce decimează zilnic, pe plan mondial, mii de vieţi. Anual, milioane de persoane din întreaga lume primesc teribilul diagnostic. Necruţătoarea boală a devenit atât de îngrijorătoare, încât Uniunea Internaţională pentru Controlul Cancerului (UICC), organizaţie neguvernamentală care uneşte comunitatea de luptă împotriva neoplasmului, a numit ziua de 4 februarie drept Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului, când se încearcă, prin diferite mijloace, conştientizarea populaţiei privind prevenirea, dar şi combaterea acestui adevărat flagel.
Nu cred că se află cineva printre noi care să nu fi avut o cunoştinţă răpusă de o formă de cancer, ori să nu fi cunoscut persoane ce au primit neîndurătorul diagnostic. Auzind astfel de veşti, ne cuprinde compasiunea, uneori chiar neputinţa, căci neoplasmul nu cruţă pe nimeni.
Pe lângă dramatismul durerii în sine, suferindul se vede cuprins de chinuitoarea preocupare de a alege între numeroasele reţete sau medicamente convenţionale, terapii ori regimuri alimentare. Alături de acestea, de ceva vreme se observă tot mai des încercarea de tratare a pacienţilor neoplazici prin credinţă, spirit combativ, nestrămutată nădejde în vindecare. Este bine să luptăm cu boala folosind toate mijloacele ştiinţifice, dacă ele nu contravin credinţei şi moralei creştine de recăpătare a sănătăţii, căci Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Dumnezeu ne-a dat ierburile pământului şi doctoriile pentru a ne îngriji trupul; a prevăzut îngrijirile doctorilor faţă de bolile trupului“.
De-a lungul dramaticului maraton înspre însănătoşire, ar fi bine totuşi să ne reamintim unele sfaturi lăsate de Sfinţii Părinţi în privinţa suferinţei şi a asumării ei, recunoscând faptul că fiecare dintre noi reacţionăm diferit în faţa durerii. Adeseori, omul aflat în încleştare cu moartea se apropie mai mult de Dumnezeu, de „pârghiile“ lăsate de El spre a se hrăni cu har dătător de viaţă. Alţii devin împietriţi la inimă, îşi risipesc şi bruma de credinţă avută, ori chiar Îl învinuiesc pe Dumnezeu de îmbolnăvirea lor. Mai există însă o categorie: cei ce refuză tratamentul medical, apelând exclusiv la propriile resurse de vindecare ori la puterea credinţei. Pe ei, Sfântul Teofan Zăvorâtul îi avertizează că se găsesc în pericol de a cădea în mândrie, care este mai grea decât însăşi boala fizică. Atunci când cancerul ori altă maladie incurabilă nu poate fi stârpită, tot Sfântul Părinte ne învaţă: „Cei ce rabdă cu supunere necazurile şi bolile stau în rândul mucenicilor“. În acelaşi duh, Sfântul Macarie de la Optina ne lămureşte că în boală „pe măsură ce piere omul cărnii, omul duhovnicesc se înnoieşte“.
Nici pe bolnavii cu credinţă statornică nu îi ocoleşte chinuitoarea întrebare: „De ce am căzut tocmai eu pradă cancerului?“ Un posibil răspuns ar fi că şi cancerul sau o altă suferinţă nevindecabilă se dovedesc mai trebuincioase în vederea mântuirii decât sănătatea. Pentru ca afirmaţia noastră să nu rişte a fi catalogată drept scandaloasă, se impune să facem o precizare capitală: poţi deveni locuitor al Împărăţiei lui Dumnezeu chiar dacă eşti bolnav fizic. Bunăoară, numeroşi sfinţi au înfruntat boli grele: Sfântul Nectarie a suferit de cancer, iar Sfântul Serafim de Sarov, către apusul vieţii pământeşti, avea ulceraţii deschise la picioare. Condiţia sine qua non pentru mântuire este ca sufletul să rămână sănătos, chiar dacă durerea devorează trupul. Dintr-o astfel de perspectivă am putea considera boala drept o cruce. Or, Sfinţii Părinţi ne învaţă că fără o cruce nu vom reuşi să dobândim mântuirea. Tot ei ne spun că boala asumată creştineşte reprezintă un fel de busolă, indicându-ne locul unde ne aflăm în drumul către Cer. Undeva în Filocalie se afirmă un lucru care, la prima vedere, este greu de acceptat: boala reprezintă uneori o lecţie de la Dumnezeu, sprijinindu-ne în urcuşul nostru duhovnicesc, dacă o primim cu răbdare şi cu încredere în purtarea de grijă a Domnului. Aşa înţelegem de ce Sfântul Ambrozie ne îndeamnă să nu socotim suferinţa fizică drept o piedică în dobândirea mântuirii.
Din această perspectivă cancerul poate fi considerat o maladie tămăduitoare, căci toţi cei afectaţi de ea, rămânând statornici în credinţă şi în mila Taumaturgului Desăvârşit, Hristos Dumnezeu, primesc puteri să lupte cu afecţiunea, având bune nădejdi de însănătoşire, dar concomitent îşi pot tămădui sufletele de orgoliu, mândrie şi necredinţă, nădăjduind astfel a deveni locatari ai cereştii Împărăţii."Arhim. Mihai Danieliuc - preluare din Ziarul Lumina
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: în zilele acelea, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei; stelele cerului vor cădea şi puterile cele din ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă. Iar El va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi ai Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învăţaţi însă pildă de la smochin: când mlădiţa lui se face mlădioasă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape; tot aşa şi voi, când veţi vedea împlinindu-se aceasta, să ştiţi că El este aproape, este lângă uşi. Adevărat vă spun vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
Ziua s-a lungit si, cand e soare... desi e frig, oricum e muuult mai bine!
Astfel am primit ajutor suplimentar de la astrul zilei, care mi-a dat energie pe masura nevoilor mele, caci miercurea... e zi de alergari de colo, colo!
Toate le-am indeplinit cu bine.
Copiii au fost multumiti sa le fac cartofi prajiti "adevarati" si clatite "adevarate" :)!
Copiii au fost multumiti sa le fac cartofi prajiti "adevarati" si clatite "adevarate" :)!
Mai am acum cate ceva de facut si... pot spune ca am avut o zi aproape normala!
Multumesc, Doamne!
4 Februarie - Ziua de lupta impotriva cancerului
"Cancerul este o maladie ce decimează zilnic, pe plan mondial, mii de vieţi. Anual, milioane de persoane din întreaga lume primesc teribilul diagnostic. Necruţătoarea boală a devenit atât de îngrijorătoare, încât Uniunea Internaţională pentru Controlul Cancerului (UICC), organizaţie neguvernamentală care uneşte comunitatea de luptă împotriva neoplasmului, a numit ziua de 4 februarie drept Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului, când se încearcă, prin diferite mijloace, conştientizarea populaţiei privind prevenirea, dar şi combaterea acestui adevărat flagel.
Nu cred că se află cineva printre noi care să nu fi avut o cunoştinţă răpusă de o formă de cancer, ori să nu fi cunoscut persoane ce au primit neîndurătorul diagnostic. Auzind astfel de veşti, ne cuprinde compasiunea, uneori chiar neputinţa, căci neoplasmul nu cruţă pe nimeni.
Pe lângă dramatismul durerii în sine, suferindul se vede cuprins de chinuitoarea preocupare de a alege între numeroasele reţete sau medicamente convenţionale, terapii ori regimuri alimentare. Alături de acestea, de ceva vreme se observă tot mai des încercarea de tratare a pacienţilor neoplazici prin credinţă, spirit combativ, nestrămutată nădejde în vindecare. Este bine să luptăm cu boala folosind toate mijloacele ştiinţifice, dacă ele nu contravin credinţei şi moralei creştine de recăpătare a sănătăţii, căci Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Dumnezeu ne-a dat ierburile pământului şi doctoriile pentru a ne îngriji trupul; a prevăzut îngrijirile doctorilor faţă de bolile trupului“.
De-a lungul dramaticului maraton înspre însănătoşire, ar fi bine totuşi să ne reamintim unele sfaturi lăsate de Sfinţii Părinţi în privinţa suferinţei şi a asumării ei, recunoscând faptul că fiecare dintre noi reacţionăm diferit în faţa durerii. Adeseori, omul aflat în încleştare cu moartea se apropie mai mult de Dumnezeu, de „pârghiile“ lăsate de El spre a se hrăni cu har dătător de viaţă. Alţii devin împietriţi la inimă, îşi risipesc şi bruma de credinţă avută, ori chiar Îl învinuiesc pe Dumnezeu de îmbolnăvirea lor. Mai există însă o categorie: cei ce refuză tratamentul medical, apelând exclusiv la propriile resurse de vindecare ori la puterea credinţei. Pe ei, Sfântul Teofan Zăvorâtul îi avertizează că se găsesc în pericol de a cădea în mândrie, care este mai grea decât însăşi boala fizică. Atunci când cancerul ori altă maladie incurabilă nu poate fi stârpită, tot Sfântul Părinte ne învaţă: „Cei ce rabdă cu supunere necazurile şi bolile stau în rândul mucenicilor“. În acelaşi duh, Sfântul Macarie de la Optina ne lămureşte că în boală „pe măsură ce piere omul cărnii, omul duhovnicesc se înnoieşte“.
Nici pe bolnavii cu credinţă statornică nu îi ocoleşte chinuitoarea întrebare: „De ce am căzut tocmai eu pradă cancerului?“ Un posibil răspuns ar fi că şi cancerul sau o altă suferinţă nevindecabilă se dovedesc mai trebuincioase în vederea mântuirii decât sănătatea. Pentru ca afirmaţia noastră să nu rişte a fi catalogată drept scandaloasă, se impune să facem o precizare capitală: poţi deveni locuitor al Împărăţiei lui Dumnezeu chiar dacă eşti bolnav fizic. Bunăoară, numeroşi sfinţi au înfruntat boli grele: Sfântul Nectarie a suferit de cancer, iar Sfântul Serafim de Sarov, către apusul vieţii pământeşti, avea ulceraţii deschise la picioare. Condiţia sine qua non pentru mântuire este ca sufletul să rămână sănătos, chiar dacă durerea devorează trupul. Dintr-o astfel de perspectivă am putea considera boala drept o cruce. Or, Sfinţii Părinţi ne învaţă că fără o cruce nu vom reuşi să dobândim mântuirea. Tot ei ne spun că boala asumată creştineşte reprezintă un fel de busolă, indicându-ne locul unde ne aflăm în drumul către Cer. Undeva în Filocalie se afirmă un lucru care, la prima vedere, este greu de acceptat: boala reprezintă uneori o lecţie de la Dumnezeu, sprijinindu-ne în urcuşul nostru duhovnicesc, dacă o primim cu răbdare şi cu încredere în purtarea de grijă a Domnului. Aşa înţelegem de ce Sfântul Ambrozie ne îndeamnă să nu socotim suferinţa fizică drept o piedică în dobândirea mântuirii.
Din această perspectivă cancerul poate fi considerat o maladie tămăduitoare, căci toţi cei afectaţi de ea, rămânând statornici în credinţă şi în mila Taumaturgului Desăvârşit, Hristos Dumnezeu, primesc puteri să lupte cu afecţiunea, având bune nădejdi de însănătoşire, dar concomitent îşi pot tămădui sufletele de orgoliu, mândrie şi necredinţă, nădăjduind astfel a deveni locatari ai cereştii Împărăţii."Arhim. Mihai Danieliuc - preluare din Ziarul Lumina
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: în zilele acelea, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei; stelele cerului vor cădea şi puterile cele din ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă. Iar El va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi ai Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învăţaţi însă pildă de la smochin: când mlădiţa lui se face mlădioasă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape; tot aşa şi voi, când veţi vedea împlinindu-se aceasta, să ştiţi că El este aproape, este lângă uşi. Adevărat vă spun vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
Ev. Marcu 13, 24-31
luni, 2 februarie 2015
Z 362
Ma grabesc sa scriu cateva randuri - inca in ziua de azi!
O zi mare, importanta, mare praznic!
Multumesc lui Dumnezeu si Maicii Sale pentru tot ce ne-a dat pana acum si in ziua de azi!
In rest... Slava Tie, Doamne!
In vremea aceea au adus părinţii pe Iisus Pruncul în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului precum este scris în legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească, să fie închinat Domnului şi să dea jertfă, cum zice în legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Dar iată, era un om în Ierusalim, anume Simeon; şi omul acela era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Iar el era înştiinţat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu, tocmai când părinţii aduceau acolo pe Iisus Pruncul, ca să facă pentru Dânsul după obiceiul legii. Atunci Simeon a luat Pruncul în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: acum, liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.
Iar Iosif şi mama Lui se mirau de cele grăite despre Prunc. Şi Simeon i-a binecuvântat, iar către Maria, mama Lui, a zis: iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn, care va stârni împotriviri. Iar prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se dea pe faţă gândurile din multe inimi. Mai era acolo proorociţa Ana, fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe, care trăise cu bărbatul ei numai şapte ani de la căsătorie. Iar de optzeci şi patru de ani era văduvă şi nu se depărta de la templu, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea, în posturi şi în rugăciuni. În ceasul acela, venind şi ea acolo şi aducând, de faţă cu toţi, slavă lui Dumnezeu, vorbea despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea lui Israel. După ce părinţii, au săvârşit toate, potrivit legii Domnului, s-au întors în Galileea, în oraşul lor Nazaret. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul. Ev. Luca 2, 22-40
O zi mare, importanta, mare praznic!
Multumesc lui Dumnezeu si Maicii Sale pentru tot ce ne-a dat pana acum si in ziua de azi!
In rest... Slava Tie, Doamne!
In vremea aceea au adus părinţii pe Iisus Pruncul în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului precum este scris în legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească, să fie închinat Domnului şi să dea jertfă, cum zice în legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Dar iată, era un om în Ierusalim, anume Simeon; şi omul acela era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Iar el era înştiinţat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu, tocmai când părinţii aduceau acolo pe Iisus Pruncul, ca să facă pentru Dânsul după obiceiul legii. Atunci Simeon a luat Pruncul în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: acum, liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.
Iar Iosif şi mama Lui se mirau de cele grăite despre Prunc. Şi Simeon i-a binecuvântat, iar către Maria, mama Lui, a zis: iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn, care va stârni împotriviri. Iar prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se dea pe faţă gândurile din multe inimi. Mai era acolo proorociţa Ana, fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe, care trăise cu bărbatul ei numai şapte ani de la căsătorie. Iar de optzeci şi patru de ani era văduvă şi nu se depărta de la templu, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea, în posturi şi în rugăciuni. În ceasul acela, venind şi ea acolo şi aducând, de faţă cu toţi, slavă lui Dumnezeu, vorbea despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea lui Israel. După ce părinţii, au săvârşit toate, potrivit legii Domnului, s-au întors în Galileea, în oraşul lor Nazaret. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul. Ev. Luca 2, 22-40
22. Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere. 23. Şi întorcându-Se către ucenici, de o parte a zis: Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi! Luca 10: 22-24 |
duminică, 1 februarie 2015
Z 361
INCEPUTUL TRIODULUI
DUMINECA VAMESULUI SI FARISEULUI
Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa. Ev. Luca 18, 10-14
DUMINECA VAMESULUI SI FARISEULUI
Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa. Ev. Luca 18, 10-14
Abonați-vă la:
Postări (Atom)